În anul 1999, românii și întreaga Europa priveau prin ecranele televizoarelor tragicele evenimente ale ultimei mineriade. Erau momente grele pentru România și pentru stabilitatea socio-economică a țării. Motivele care au stat la baza acelor evenimente, sunt și până în ziua de azi discutabile și fac obiectul de studiu al sociologilor și istoricilor. De atunci, locurile de muncă disponibile în sectorul exploatării cărbunelui și a centralelor electrice aferente, s-au redus continuu. La fel se întâmplă și cu alte unități de producție deținute de stat și nemodernizate. Chiar dacă au trecut aproape 20 de ani de la mineriada din 1999, tresărim de fiecare dată când este anunțată o disponibilizare în masă sau la ideea că sute de oameni rămân subit fără un loc de muncă. Acest lucru se întamplă în mod special când o instituție cu pachet majoritar de stat dă faliment sau intră în restructurare.

Lăsând la o parte modul în care sunt administrate aceste companii ale statului, trebuie să conștientizăm și să acceptam că disponibilizările sunt parte integrantă din ciclul economic al unei companii și al unei economii naționale. Angajarea pe viață într-o fabrică nu mai este un fenomen actual. Cu toții trebuie să învățam lucruri noi și să ne schimbăm locul de muncă atunci când se ivesc alte oportunități sau când pur și simplu, fabrica în care lucrăm nu mai răspunde cerințelor economiei de piață.

Este evident că disponibilizările provoacă dezechilibre în sistemul de asigurări sociale și că nimeni nu doarme bine noaptea având nesigură ziua de mâine. Cei mai afectați sunt angajații cu vechime de care depind familii întregi.

De cele mai multe ori atenția se îndreaptă către autoritățile statului și se așteaptă ca acestea să vină cu soluții. Presa acuză (în general, pe bună dreptate) managementul prost al acestor companii care a dus la situațiile de mai sus. După hotărârea disponibilizărilor, statul nu face sau nu poate face altceva decât să pregătească plata salariilor compensatorii. În acest caz s-au aflat sute de unități de producție, iar cel mai recent caz este cel al Complexului Energetic Oltenia. Până anul trecut, în complex lucrau 17.500 de oameni, iar în primele 6 luni ale anului au fost disponibilizați 1.350. Acest ritm nu pare să se încheie prea curând.

Lucrurile s-au schimbat fundamental față de anul 1999. Ce scapă din vedere multora este faptul că România din prezent (cel puțin piața muncii) nu mai este aceeași cu cea din 1999. Există mii de locuri de muncă vacante, iar proiectele de relocare pentru muncitori se înmultesc de la un an la altul. Fiind lideri ai industriei HR, vedem aceste procese de “la firul ierbii”. Încercăm în permanență să găsim noi metode pentru a ocupa pozițiile vacante ale clienților nostri. Recunoaștem însă că nu ne este ușor. Distanța dintre salariul minim/ mediu fața de ajutorul social nu este foarte mare. Între ele stă posibilitatea de “a nu lucra” și de a primi indemnizația de somaj.

Totuși, există soluții. Se crează lunar noi locuri de muncă, companiile își acreditează programe de recalificare proprii, se organizează rute de transport pentru angajați, se finanțează programe de relocare, iar salariul minim a început să crească treptat. Lucrurile sunt în continuă schimbare și nu ar trebui să mai privim disponibilizările cu aceleași temeri ca acum 17 ani.

Florin Godean
Country Manager Adecco România

Leave a Reply